Am avut întotdeauna nevoie de multe răspunsuri pentru sacul de întrebări depozitat în mintea mea, nerăbdător să fie cercetat şi uşurat de poveri. Sunt conştientă însă că o bună parte din ele vor rămâne pe veci fără răspuns.
Zilele trecute, scriindu-i unei persoane foarte importante din viaţa mea, am rămas surprinsă de diferenţa dintre stilul în care scriu pe blog, de exemplu, şi cel în care îi scriu cuiva apropiat câteva rânduri, oricum ar fie ele: de dragoste, dor, extaz sau furie. M-a şocat enorm sinceritatea cu care scriu despre emoţiile mele cele mai profunde, despre gândurile cele mai ascunse, şi nu numai acum, ci dintotdeauna. Dar abia acum am avut curajul să mă întreb: cum aş putea scrie cu atât de mult patos, cu atâta onestitate şi suflet despre lucrurile pe care îmi doresc să le fac cunoscute şi altora, nu numai unui anumit destinatar pe care îl preţuiesc?
Oare îmi dă încredere în mine şi în ceea ce scriu siguranţa pe care o am că persoana căreia mă adresez va aprecia şi cele mai umile cuvinte ale mele, în timp ce de la voi, oameni cărora nu v-am scris personal niciodată, mă aştept la cea mai aspră critică? Aşa o fi… . O scrisoare adresată personal, redactată de mine, e lipsită de ascunzişuri, iar tăieturile sunt puţine, deoarece gândurile sunt multe şi nu suportă să aştepte corecturile. Le împrăştii pe hârtie cu libertatea cu care făceam baloane de săpun când eram copil, fără să mă gândesc de două ori dacă ceea ce am scris ar plăcea. Dacă eu sunt mulţumită şi e scris din inimă, sunt convinsă că prietena sau mama sau oricui i-aş adresa frazele mele s-ar bucura măcar de gest şi ar uita de critica literara. Pe de altă parte, atunci când scriu ceva ce ştiu că vor citi sau auzi mai mulţi, învârt propoziţiile până le ameţesc şi le sfredelesc până rămâne doar o urmă din ceea ce voiam eu să transmit iniţial. Mi-e teamă de judecată.
Cred că ăsta este unul din multele lucruri pe care trebuie să le învăţ eu, în rolul meu de scriitoare amatoare: să nu-mi fie frică să scriu cu cea mai mare sinceritate despre ceea ce mă roade, despre ceea ce am nevoie să scriu cu forţă şi cu dragoste pentru fiecare idee în parte. Cred că doar atunci ideile mele vor atinge, sau vor fi reţinute măcar pentru o zi, măcar de o persoană pe care o interesează subiectul. Atunci voi fi cu adevărat împlinită.
În caz că voi învăţa, sper ca voi, cititorii, să fiţi toleranţi, iar voi, scriitorii mici şi mari, amatori sau profesionişti, dar şi voi, cei care nu vă consideraţi scriitori, dar împărtăşiţi această plăcere de a scrie, să priviţi cu înţelegere, dar să criticaţi la fel de aspru, poate strecurând şi câte-un sfat sau câte-o experienţă personală care ar putea să-mi deschidă orizonturile.
Cu Psihicul la Vedere 