Trecut-au anii adolescenţei…

A depăşi perioada tulbure a adolescenţei poate fi înspăimântător. Te uiţi în urmă şi vezi cum incertitudinea din viaţa ta se risipeşte puţin câte puţin. Era o vreme când habar n-aveai ce vrei de la viaţă, ce carieră o să urmezi, ce visuri vrei să împlineşti şi pe care trebuie să le laşi în urmă cu numele de „hobby-uri”. Era o vreme în care plângeai când părinţii nu te lăsau la mare cu gaşca, iar iubirile trecătoare însemnau mai mult decât orice pe lume. Erai gata sa treci peste toţi şi toate ca să ajungi la „iubirea vieţii tale”, altcineva în fiecare lună.

Dar în timp ţi-ai format principii, ai învăţat să-ţi faci ordine în gânduri, în suflet şi în viaţă. Ai învăţat, destul de greu, cum să-ţi manevrezi sentimentele, cum să te controlezi atunci când ai o zi în care totul merge prost, cum să acţionezi pentru a obţine cât mai mult şi a ieşi cât mai bine din anumite situaţii. Te simţi de parcă, peste noapte, creierul dominat de efervescenţa adolescenţei ţi-a fost înlocuit cu unul setat să fie responsabil, hotărât, gata întotdeauna să ia cele mai bune decizii. Priveşti acum lumea prin alţi ochi, judeci altfel, te mişti altfel, simţi altfel. Simţi că eşti mai „real” ca oricând, că totul depinde de tine şi că ai, deodată, prea multe sarcini pe cap. Simţi că nu te mai poţi ascunde în spatele etichetei de „adolescent”, despre care toţi ştiu că trece printr-o perioadă critică şi îi înţeleg neglijenţa şi agitaţia. Acest paravan nu mai există. Nimic nu te mai desparte de viaţa de tânăr adult. Te loveşte în faţă. Te-ai maturizat şi ai un şoc. Te întrebi, speriat, ce s-a întâmplat cu carapacea în care puteai să te ascunzi de fiecare dată când lucrurile deveneau prea complicate.

A dispărut. Aşa cum a dispărut şi vechiul tu. Păşeşti decepţionat spre noi ţeluri. Ştii încotro te îndrepţi şi esti dezamăgit că ai crescut, că surprizele pe care timpul ţi le oferă se răresc. Eşti dezămăgit de certitudine şi de maturizarea despre care ţi-ai făcut iluzii deşarte. Nu ai voie să întrebi „Acum ce fac?”. Se presupune că ştii deja unde te va duce fiecare pas. Dacă până acum, incertitudinea ţi se părea terifiantă, gândul că ai urmatorii 10 ani din viaţă puşi la punct, cu facultate, master, joburi şi îndeplinirea aşteptărilor pe care apropiaţii le au de la tine, te face să vrei să te întorci în timp măcar cu un an ca să te opreşti pe tine, cel din trecut, din a mai face planificări. Cine s-ar fi gândit că gustul amar al nostalgiei înţeapă atât de prompt şi atât de devreme? 

Cum să fugim din calea fericirii

Într-o societate în care graba de a face cât mai mult şi cât mai practic dictează, uităm de lucrurile care ne fac cu adevărat fericiţi. Uităm să trăim, uităm cine suntem. Nu mai avem răbdare (pentru că timp se poate găsi) să stăm eu cu mine, tu cu tine, noi cu noi, să ne gândim la sentimentele noastre, să ne dăm seama de ceea ce ne face fericiţi.

Nu ştim să savurăm clipa. În timp ce mâncăm, stăm pe telefon, ne verificăm mesajele, stăm pe Facebook. Peste câteva ore nici nu mai ştim ce am mâncat, pentru că, de fapt, de abia dacă am simţit cu adevărat gustul mâncării. Masa a fost o altă activitate din zi la care trebuia să luăm parte ca să ne satisfacem o nevoie fiziologică, pe care trebuia să o bifăm în orar, în timpul căreia ne gândeam la orice altceva în afară de bucuria că avem ce pune pe masă, că ne putem sătura, că avem din ce alege şi că ceea ce mâncăm chiar are un gust care ne place, care ne-ar putea face fericiţi dacă ne-am da seama de el… . De multe ori trecem însă cu vederea aceste aspecte, iar masa nu este singurul exemplu.

Trecem pe lângă clădiri cu valoare arhitecturală sau cel puţin plăcute la vedere, fără să le aruncăm măcar o privire; ei şi ce? Mereu trec pe lângă aceleaşi clădiri. Vor fi mereu acolo. Am timp să le admir altă dată. Acum mă grăbesc. Problema este că nu vei avea niciodată timp. Poate că ele vor fi tot restul vieţii tale acolo, dar tu te vei grăbi de fiecare dată, mereu având altceva „mai bun” de făcut, mereu alergând spre o destinaţie obscură. În drumul spre casă, devenit un automatism, nu vei asculta ciripitul păsărilor, nu vei privi florile care îţi zâmbesc din chioşcurile de la colţul străzii, nu vei observa oamenii şi nici măcar cerul, cu soarele arzător sau cu nori din care stă să cadă ploaia, (doar este mereu acolo, nu?). Cu alte cuvinte, vei rata foarte multe motive de bucurie şi vei lăsa viaţa să treacă pe lângă tine. În loc să fii atent la tot ceea ce se întâmplă cu tine şi în jurul tău, doar anumite întâmplări „importante”  îţi vor atrage atenţia, doar pe ele le vei lăsa să te distragă de la… de la ce?

Atunci chiar nu avem de ce să ne mai mirăm că suntem nefericiţi. Ne plângem de milă şi dăm în permanenţă vina pe altcineva sau pe altceva, când, de cele mai multe ori, doar noi suntem de vină pentru nefericirea noastră, pentru că ignorăm „nimicurile” din viaţa de zi cu zi şi ne rătăcim într-o lume în care nu mai vedem frumuseţea şi nu mai ştim care este sensul.

Scrisoare către cine se simte

Nu ştiu dacă aţi observat, dar eu nu cer niciodată sfaturi. Nici vouă, nici nimănui. Acest lucru se datorează faptului că eu gândesc într-un anumit fel, pe care vi-l voi ilustra în rândurile care urmează.

Greşelile sunt frumoase. Da, îmi place să greşesc. De asta suntem oameni. Şi ele, pe lângă multe alte lucruri, fac parte din ceea ce suntem. Noi suntem greşelile noastre. De ce să trăieşti după o reţetă? După cum spun cei care „au trecut deja prin viaţă”? care au învăţat sau nu câte ceva, care îţi pot împărtăşi propria lor experienţă şi ideile pe care le-au dobândit în urma unor situaţii în care s-au găsit ei la un moment dat şi care, de foarte multe ori, se pretează numai într-un concurs aparte de împrejurări? Este practic imposibil să treci printr-o situaţie identică cu cea prin care a trecut X sau Y, să simţi exact ceea ce au simţit ei la momentul respectiv şi să judeci problema în acelaşi fel, pentru că tu ai propriul tău creier, cu propria ta gândire, din care ar trebui să se nască propriile tale ipoteze despre viaţă, pe care ar trebui să le testezi cu fiecare ocazie. Câteodată se vor dovedi a fi idei cât se poate de nefondate, stupide, greşite, dacă vreţi, pe care le vei tăia nemilos de pe listă sau le vei mai testa de câte ori vei considera că este nevoie pentru a te convinge că sunt, într-adevăr, proaste. Alteori însă vei avea revelaţii în legătură cu lumea în care trăieşti, doar pentru că ai îndrăznit să pui în practică teoria pe care ai dezvoltat-o, din care s-a născut ceva fascinant.

Nu este acesta procesul cel mai interesant, cel mai important din viaţa unui adolescent, a unui om care vrea să devină OM, a unui rătăcitor prin viaţă care vrea să descopere, să cunoască, să cadă şi să se ridice, să îşi continuie călătoria – cea mai lungă pe care o va avea vreodată – cu o atitudine pozitivă, fără să îi fie frică de necunoscut?

Toată lumea încearcă să ne înveţe câte ceva, ceva ce unii cred că este bine, iar alţii nu. Ni se spune ne-ncetat nu mai face asta, nu mai face aia, aşa nu e bine, e bine cum spun eu pentru că aşa se face. Dacă îndrăznim cumva să facem ceva după cum ne duce pe noi capul suntem drastic criticaţi. De ce? Credeţi că dacă ne spuneţi voi cum se face o să ne ajute cu ceva? Poate doar pe termen foarte scurt, dar, la un moment dat, vom dori să vedem cum este să facem lucrurile altfel, atunci când faptele noastre vor avea consecinţe mai mari, iar greşelile nu vor mai fi simple greşeli, ci se vor materializa în pierderea locului de muncă sau a unui statut mult dorit. De ce nu înţelegeţi că adolescenţa este perioada în care trebuie să greşim, să experimentăm şi să ne formăm caracterul aşa cum este mai bine pentru noi, nu pentru voi, nu aşa cum vă este vouă mai uşor să interacţionaţi cu noi, ci aşa cum ne va fi nouă mai uşor să ne trăim viaţa?

Dragi părinţi, profesori şi cine se mai simte, presupunând că ne vreţi binele, nu ne tăiaţi aripile! Lăsaţi-ne să greşim!

Cu cea mai mare sinceritate,

un om care vrea să devină OM…

Bobocii vechi şi noi

Liceu. Oameni noi. Coridoare necunoscute. Paşi mici şi nesiguri. Teamă de profesorii severi. Curiozitate. Timiditate. Dorinţa de a lega noi prietenii. Hotărârea de a-ţi crea un nou început. Cam aşa arată primele zile din viaţa unui boboc. Chiar dacă unii sunt mai sociabili iar alţii mai puţin, toţi elevii de clasa a IX- a sunt învăluiţi de emoţii şi de o neascunsă curiozitate la intrarea în acest nou tărâm, care le va marca următorii patru ani din viaţă.

După aşa-numitul „botez”, specific tuturor liceelor şi prezent sub diverse forme- de la bătăi cu apă sau ouă, la simple „miştouri” adresate novicilor- prin care supravieţuitorii primului an îi introduc pe noi-veniţi în viaţa de licean, bobocii încep adeseori să privească instituţia cu reticenţă şi chiar frică. Acest botez poate fi văzut ca pe un simplu avertisment de intrare pe un pământ sacru, în care trebuie să respecţi anumite reguli pentru a te integra, sau pur şi simplu ca pe o răzbunare a generaţiilor anterioare, care au trecut si ele prin această etapă la vremea lor.

Zilele tomnatice se scurg însă cu rapiditate şi, chiar dacă eşti încă puţin timorat, înainte să-ţi dai seama, ai deja oameni cu care te înţelegi şi cărora poţi să le împărtăşeşti fricile tale, cu care îţi împarţi gustarea din pauză şi cu care parcurgi obosit, dar convins că ai făcut progrese, acelaşi drum spre casă. Chiar dacă îţi doreşti, nu trebuie să încerci să te împrieteneşti cu toată lumea. În liceu se adună tot felul de caractere, foarte diferite între ele. Este greu pentru oricine să placă şi să fie plăcut de toţi. Adevăratele relaţii de prietenie nu se caută, ci se leagă spontan, natural. Pe de altă parte, aceste afirmaţii nu trebuie interpretate ca un imbold spre izolare. În niciun caz. Liceul este locul în care poţi şi eşti îndemnat să profiţi de noi oportunităţi şi experienţe care-ţi ies în cale. În această perioadă ni se formează personalitatea, iar posibilitatea de adaptare la un nou mediu şi întâmpinarea cu îndrăzneală a provocărilor constituie elemente cheie în dezvoltarea armonioasă a acesteia.

Pentru mulţi, clasa a IX- a pare că a durat cel mai mult dintre toţi anii de liceu. Respiri, într-adevăr, mai uşurat când vine vara şi ai posibilitatea  să te gândeşti la tot ce ai relizat într-un an, la trecerea nemiloasă a timpului peste anii tăi de adolescenţă şi la cât de mult te-ai schimbat în perioada ta de bobocie, pentru că, da, liceul te schimbă surprinzător de mult.

Din propria-mi experienţă, pot spune că eşti cu adevărat acomodat în liceu abia în clasa a X- a, atunci când ştii deja toţi profesorii de la orele cărora poţi chiuli fără să primeşti absenţă, când ai deja puse la punct tehnicile de copiat adaptate în funcţie de materie, când ştii cele mai bune ascunzişuri din clădire, unde paznicii nu te pot găsi ca să te tîrască în clasă, când ştii cu exactitate câte minute poţi întârzia la fiecare oră pentru a nu stârni mânia profesorilor, când nu părăseşti curtea decât după minute bune de la auzirea soneriei, ştiind că săptămâna asta nu ai folosit scuza cu mersul la cabinetul medical.

Emoţii. Stres. Lacrimi. Râsete timide. Noutate. Este frumoasă bobocia, cum este şi liceul, cum este şi adolescenţa.  Să le trăim, deci, cât mai intens posibil.  🙂

Cu patos şi sinceritate

Am avut întotdeauna nevoie de multe răspunsuri pentru sacul de întrebări depozitat în mintea mea, nerăbdător să fie cercetat şi uşurat de poveri. Sunt conştientă însă că o bună parte din ele vor rămâne pe veci fără răspuns.

Zilele trecute, scriindu-i  unei persoane foarte importante din viaţa mea, am rămas surprinsă de diferenţa dintre stilul în care scriu pe blog, de exemplu, şi cel în care îi scriu cuiva apropiat câteva rânduri, oricum ar fie ele: de dragoste, dor, extaz sau furie. M-a şocat enorm sinceritatea cu care scriu despre emoţiile mele cele mai profunde, despre gândurile cele mai ascunse, şi nu numai acum, ci dintotdeauna. Dar abia acum am avut curajul să mă întreb: cum aş putea scrie cu atât de mult patos, cu atâta onestitate şi suflet despre lucrurile pe care îmi doresc să le fac cunoscute şi altora, nu numai unui anumit destinatar pe care îl preţuiesc?

Oare îmi dă încredere în mine şi în ceea ce scriu siguranţa pe care o am că persoana căreia mă adresez va aprecia şi cele mai umile cuvinte ale mele, în timp ce de la voi, oameni cărora nu v-am scris personal niciodată, mă aştept la cea mai aspră critică? Aşa o fi… . O scrisoare adresată personal, redactată de mine, e lipsită de ascunzişuri, iar tăieturile sunt puţine, deoarece gândurile sunt multe şi nu suportă să aştepte corecturile. Le împrăştii pe hârtie cu libertatea cu care făceam baloane de săpun când eram copil, fără să mă gândesc de două ori dacă ceea ce am scris ar plăcea. Dacă eu sunt mulţumită şi e scris din inimă, sunt convinsă că prietena sau mama sau oricui i-aş adresa frazele mele s-ar bucura măcar de gest şi ar uita de critica literara. Pe de altă parte, atunci când scriu ceva ce ştiu că vor citi sau auzi mai mulţi, învârt propoziţiile până le ameţesc şi le sfredelesc până rămâne doar o urmă din ceea ce voiam eu să transmit iniţial. Mi-e teamă de judecată.

Cred că ăsta este unul din multele lucruri pe care trebuie să le învăţ eu, în rolul meu de scriitoare amatoare: să nu-mi fie frică să scriu cu cea mai mare sinceritate despre ceea ce mă roade, despre ceea ce am nevoie să scriu cu forţă şi cu dragoste pentru fiecare idee în parte. Cred că doar atunci ideile mele vor atinge, sau vor fi reţinute măcar pentru o zi, măcar de o persoană pe care o interesează subiectul. Atunci voi fi cu adevărat împlinită.

În caz că voi învăţa, sper ca voi, cititorii, să fiţi toleranţi, iar voi, scriitorii mici şi mari, amatori sau profesionişti, dar şi voi, cei care nu vă consideraţi scriitori, dar împărtăşiţi această plăcere de a scrie, să priviţi cu înţelegere, dar să criticaţi la fel de aspru, poate strecurând şi câte-un sfat sau câte-o experienţă personală care ar putea să-mi deschidă orizonturile.

Despre… Dragoste?! #1

Site-urile de socializare sunt pline de citate siropoase, de poze cu îndrăgostiţi sărutându-se şi declarându-şi dragostea, de melodii dedicate iubirii… postate de adolescenţi. Dar, oare noi ştim cu adevărat ce înseamnă să iubeşti, cu toate şerveţelele consumate,  lacrimile şiroind în pernă, dramele romantice şi borcanele de Nutella devorate după fiecare despărţire?

Am vorbit cu adulţi care mi-au spus simplu: „Voi nu ştiţi ce-i aia dragoste.” Sunt sigură însă că nu au spus-o din răutate sau din cauză că se cred superiori nouă. De cele mai multe ori, adulţii care mi-au spus mie astfel de lucruri erau foarte siguri pe afirmaţiile lor şi nu ar fi recunoscut vreodata numărul mare de ori de care au spus din toată inima, când erau ca noi, „Te iubesc, te iubesc, te iubesc….!!!” Dintr-un motiv foarte simplu: au uitat. Au uitat cum e să fii copil şi să îţi iubeşti jucăriile pluşate, au uitat cum e să fii adolescent şi să îţi iubeşti prietenul după o lună de stat împreună şi e foarte posibil ca unii să uite, la bătrâneţe, cât de mult şi-au iubit perechea de-o viaţă.

Cu aceeaşi seninătate cu care răspund adulţii scuturând din cap, tineri ca noi, îndrăgosiţi, prinşi în relaţia lor de-o vară, verificându-şi telefonul de 5 ori pe minut, ca nu cumva să fi primt mesaj de la iubit/ă, îţi spun fără să se gândească de două ori „Iubesc cum n-am mai iubit, cum nu o să mai iubesc şi cum nu a mai iubit nimeni pe lumea asta. Nu pot trăi fără el/ea.” În acel moment cred cu tot sufetul în vorbele lor. Vor crede şi mâine şi poimâine, poate şi peste o lună. Peste mai mult timp însă, vor înceta şi ei, ca şi noi, ca şi părinţii noştri, să mai creadă că au iubit acea persoană cu care au avut o relaţie de câteva luni, poate din orgoliu, poate din cauza uitării… . Cert e că a fost măcar o clipă în care au crezut că iubesc şi cel puţin în clipa aceea au iubit. Dar e bine să nu uităm, pentru a nu le spune, într-o zi, celor mai tineri ca noi că nu ştiu să iubească, pentru a nu le lua speranţele şi pentru a nu-i face să se îndoiască de faptul că, omul, născut din dragoste, este capabil de a o simţi încă de la prima suflare.

Indiferent din ce s-a născut iubirea, din orgoliu, atracţie fizică, admiraţie, simpla nevoie de a ţine pas cu generaţia din care facem parte, este, până la urmă, tot iubire, care, la un anumit punct, ne-a făcut fericiţi, ne-a generat fluturi în tot corpul, nu numai in stomac, ne-a făcut să zâmbim incontrolabil, ne-a electrizat şi ne-a arătat ce înseamnă să trăieşti.

Sigur că nu iubim niciodată la fel. Dragostea la vârsta adolescenţei este diferită faţă de cea experimentată ca adult. Aş putea spune că, din ce avem mai multe relaţii, din ce iubim mai des, mai multe persoane, din asta dragostea noastră devine mai puţin sinceră, pai puţin pură faţă de atunci când ne-am mărturisit-o pentru prima dată, în curtea şcolii, ţinându-ne de mână, cu capetele plecate de ruşine.

ASPECTUL FIZIC VS. ASPECTUL MORAL

  Am fi ipocriţi dacă am spune că nu ne interesează deloc aspectul unei persoane sau că nu ne uităm în primul rând la trăsăturile fizice ale celor cu care interacţionăm. Este absolut normal şi inevitabil să procedăm astfel. Dăm dovadă însă de superficialitate atunci când motivul pentru care dorim să avem o relaţie de orice fel cu cineva este dat exclusiv de înfăţişare. Moralul, aşa cum este definit in DEX, reprezintă tot ceea ce ţine de psihicul, spiritul şi intelectul unei persoane, iar fizicul se referă la corpul acesteia.

Din păcate, în societatea în care trăim, şi nu doar cea din zilele noastre, ci din toate timpurile, cei mai mulţi oameni consideră (au considerat) fizicul cea mai importantă parte în descrierea unui individ, moralul fiind plasat pe locul al doilea.

Urmează şi binecunoscutele exemple, prezente la tot pasul în viaţa de zi cu zi. Să punem faţă în faţă un individ cu un aspect fizic mai mult decât plăcut, ale cărui caracteristici morale sunt însă dezagreabile şi un individ nu prea arătos, dar care se ţine cu dinţii de valorile morale. Este natural să ne îndreptăm atenţia către primul individ, să încercăm să îl cunoaştem, eventual să ne împrietenim. Ce te faci însă când îi descoperi latura spirituală? Unii oameni vor rămâne lângă acest individ chiar dacă nu le agrează personalitatea din diverse motive: fie individul este popular, iar acei oameni îşi doresc popularitate, fie din cauză că nu au prea mulţi prieteni şi sunt îngroziţi de gândul de a fi singuri, fie pentru că se simt mândri că au un asemenea tovarăş, în special când ei nu prezintă aceleaşi calităţi fizice, ori, deoarece, pur şi simplu, şi lor le lipsesc cu desăvârşire virtuţile morale. Cei care vor părăsi însă individul nu se vor îndrepta spre persoana din cazul al doilea decât dacă nu mai găsesc în jurul lor alţi oameni înzestraţi din punct de vedere fizic, ceea ce se întâmplă mai rar. Este limpede, deci, că această persoană va avea de suferit, pentru că foarte puţini vor dori să o cunoască. Oamenii care vor dori vor fi însă cei care apreciază o personalitate frumoasă şi vor avea de câştigat de pe urma unui astfel de anturaj “de calitate”.

Consecinţa imediată a modului în care se procedează în societate, descris mai sus, este faptul că oamenii cu un aspect fizic mai neplăcut, dar cu o personalitate remarcabilă, vor avea o stimă tot mai scăzută de sine, până când vor ajunge la concluzia că moralul nu este deloc important, doar pentru că majoritatea lumii pune mai mult preţ pe fizic, şi vor ţine tot mai puţin cont de valorile morale, ajungând, şi ei, superficiali.

După cum se poate observa, ne învârtim într-un cerc vicios, în care idealul îl constituie o persoană atrăgătoare atât ca înfăţişare, cât şi ca moral, iar pe treapta cea mai de jos se află persoana care nu atrage nici prin fizic, nici prin moral. Cum să le ceri însă unor adolescenţi să treacă peste bariera aspectului fizic şi să nu aibă prejudecăţi în ceea ce priveşte personalitatea, când este evident că şi în lumea adulţilor primul tip de individ despre care am scris se află în avantaj faţă de al doilea? Doresc să închei prin a spera că nu sunt inţeleasă greşit; aspectul fizic este important, dar este trist că se pune mai mult preţ pe el decât pe aspectul moral, căci, aşa cum a spus cineva odată “la prima vedere nimeni nu se îndrăgosteşte de sufletul tău”.